Jocul de-a viata si de-a iubirea este spumos, frumos si dureros. Traim intr-o lume plina de ipocrizie, de idei preconcepute, o lume in care ne indoctrinam copii fara sa vrem, in care traim fara sa traim de fapt. O lume in care iubim ipocrit si in care ne prefacem ca ne doare. O lume in care ne e frica sa iubim, sa simtim si sa traim. Frica de respingere, de esec, de noi insine si de celalalt este mascata sub diverse denimiri, explicatii si scuze. Fie suntem prea lasi sa dezamagim persoanele pe care nu le putem face fericite, fie prea curajosi sa cedam in fata a ceea ce numit crunta realitate si gasim metode si explicatii logice pentru a anihila ce simtim cu adevarat. Pana si iubirea a ajuns ipocrita. Ne furam singuri caciula de frica sa nu ne ramana mica. Ne e frica sa-i lasam pe ceilalti sa ne cunoasca asa cum suntem, doar de dragul lor si din cauza lor. Si in putinele momente cand ii lasam pe ceilalti sa patrunda in carapacea bine si atent faurita avem impresia ca oamenii profita de noi si ca urmaresc de fapt ceva. Cred ca de fapt ne e frica de uratenia din noi, de latura cea urita a oricarui om; acea latura care implicit si impersonal raneste, minte si insala. De dragul ipocriziei, ca altfel nu s-ar putea. Ne e frica sa fim frumosi, sa gandim si sa simtim. Ne e frica sa folosim lucrul cel mai de pret ce ne-a foast dat in viata asta searabada si ipocrita. Singurul lucru unde minciuna, ura, deznadejdea si ipocrizia nu au loc si valoare. Si e trist, pentru ca o data ce am realizat acest lucru, speranta din cutia Pandorei ramane doar un vis, o adiere mult prea diafana si inutila. Si realizam ca nu mai stim cum sa traim. Si ca nimic nu ne mai bucura, nu ne mai misca si nu ne trezeste interesul. Muzica, poezia si dansul nu ne mai spun nimic, nu mai exista nici urma de emotie si de traire in jalnica existenta pe acest pamant. Si ar trebui sa ajungem la concluzia ca traim singuri pentru ca asa alegem. Ca ne inconjuram de oameni multi si spumosi pentru ca umple linistea din capul nostru, ca ne retragem in problemele altora pentru a nu le gandi pe ale noastre si ca, mai devreme sau mai tarziu, ajungem prea devreme si prea obositi pentru a mai reusi sa repunem in functiune motorul intern care ar trebui sa ne duca pe drumul spre implinire si fericire. Cred ca dumnezeu exista doar ca si bucata din noi care sa faca ceea ce noi nu putem; si anume sa exista o singura bucatica din noi care sa provoace scurtul care sa porneasca singur motorul inimii noastre; sau, mai simplu, este acea parte din noi care, bine ascunsa in strafundurile fiintei noastre, refuza cu incapatanare existenta searbada, inutila si lipsita de inteles pe care alegem sa o ducem. Parte pe care o numim cu atata usurare naivitate, indragosteala prosteasca, mancarime in cur si alte cate denumiri ne vin pe moment disperati de a gasi o cale sa anihilam din start orice simtamant. Trist! Trist sa traim asa si printre oameni tristi. Ce mai ramane de zis? Salveaza-ne Doamne?!?

Nu stiu

Si cate nopti sa mai astept

Sa vii ca sa te strang la piept

Cate randuri trebuie sa mai scriu

Si cate cuvantari sa fac deodata

Sa ma primesti pe toata?

Si cate vorbe dulci sa iti soptesc

Si cate doruri insingurate

Si cate asternuturi sa mai perpelesc

Sa le-ntelegi pe toate?

Si cate visuri sa ucid

Ce clipe triste vantul sa mai duca

Ce versuri triste sa mai scriu

Ca sa-ntelegi naluca?

Ce sarutari sa mai cersesc

Si cate nopti sa te visez

Si ce copil la piept sa cresc

Ca frica sa-ti instrainez?

Ce basme vrei sa inventez

Ce melodii sa mai traiesc

Cate dorinti sa infranez

Ca tu sa crezi ca te iubesc?

Inima batrana

La fel cum fericirea pe-o lacrima apare
Asa si despartirea prea repede dispare
Cum sufletul pierdut prea fin se pierde-n zare
Iubirea pe o raza de-ndata reapare

Asa cum sentimente se sting tacute-n zori
Precum iluziile noastre se pierd ades in nori
Si viata ce in fata frumoasa se asterne
Tihnit si linistit o poti vedea din perne

Un zambet si o floare iti fac o zi frumoasa
Un strigat de durere ce-n tihna nu te lasa
Un zbor tacut de aripi ce lin se pierde-n noapte
O imbratisare dulce si-o boare ca de soapte

Asa te pierzi adesea incet cuprins de soarta
Si te gasesti cu greu trecand de-o poarta
Incet si simplu tu te intrebi deodata
La ce bun ai simtirea cand nu mai crezi in soarta?

Iubire

Iubitu-te-am taciune
Ce m-ai facut sa ard
Sa mor cu pasiune
Pe-un rug de crengi de brad

Iubitu-te-am cutite
Ce m-ai taiat adanc
Din rana mea se scurge
Ce-o noua zi aduce

Iubitu-te-am licoare
Ce m-ai inveninat
Prin simpla-mi sugrumare
Un zbor ai retezat

Iubitu-te-am iubite
Si-n schimbul lor ti-am dat
Frumoase simtaminte
Cu care ai plecat.

Speranta copilareasca

O zi e-o fila noua
De scris in cartea mea
De petrecut in viata
Si-n tot ce va urma
Efecte si defecte
Ce-n mana am sa tin
Durere si iubire
Putere si destin
Pe toate astepta-voi
Asa precum ma stiu
La toate inchina-voi
O cupa cu venin
Si dulcea mea simtire
Copila si naluca
Prea trista ca iubire
Prea buna ca sa duca
Un vis desert in van
Prea simpla ca sa vina
Tot asteptand in van
O raza de lumina.

Heihei

Copil uitat de viata
Traind al tau calvar
Tu ochii clar deschide-i
Si ai sa vezi prea clar

Tu tinere iubirea
E-n tine nu aiurea
De ca'ti cu nesimtirea
A altora voirea
Uita-vei sentimentul
Cel nobil si cel pur
Si pierde-vei devotamentul
Unui pitic mai dur

Lipsita e privirea
De buni si magi luceferi
Si trista-i amintirea
Pe care vrei s-o depeni

Simtirea cea mai pura
Ce Domnul a lasat
Nu poti sa scoti pe gura
De-i fapt adevarat.

long time no write :)

Heyyy...n-am mai scris de mult. Dar n-am uitat de blog. Uneori, cand simt ca viata ma apasa si nu ma lasa sa respir, imi amintesc de locul meu secret, unde totul e posibil si unde libertatea nu are limite. A fost un an plin, dar ma mandresc cu realizari frumoase. Se apropie prima aniversare a lui Tudor si la sfarsitul unui an intreg petrecut cu el pot spune cu sinceritate ca este cel mai deosebit lucru pe care l-am trait. Nu pot descrie in cuvinte placerea nesfarsita de a sta langa un mic miracol. Un inger cuminte si frumos, fara de care viata mea ar fi fost fada si anosta, fara de sens si inteles. Iubirea lui imi da aripi (nu-s fan Redbull sa stiti :)) dar asa e) si simt ca uitandu-ma la el stiu ca sunt capabila de orice. Am progresat si cu casa foarte bine, acum avem garduri, gratar, casutza de pisici, mobila de dormitor si baie, in curand si bucataria pe care am visat-o mereu. Am reluat si scoala si chiar daca e mai greu la inceput, usor-usor ma dezmortesc. Am avut anul asta si un nr record de pui de pisica.....mai am cativa care inca nu sunt gata sa plece la casele lor, insa a fost un an plin de iubire si de noi inceputuri! Casa mea este vie, musteste de viata si de oameni frumosi....este o casa frumoasa si calda, unde fiecare are locul lui dar nimeni nu e singur. Ma simt extraordinar de bine in ea si simt ca infloresc lucrand la ea. In curand Tudor va incepe sa mearga singur si va putea sa o descopere pas cu pas. Sunt contracronometru incercand sa o termin pentru el, sper sa am placerea asta. Este inconjurat de oameni frumosi, de prieteni calzi si iubitori, de suflete curate. Si el infloreste pe zi ce trece. Uneori ma simt straina de mine insumi, m-am schimbat si nu stiu cum sa inteleg aceste schimbari.....sa fiu melancolica gandindu-ma la vechea eu? sau sa fiu mandra de schimbarile produse? habar n-am. Ce stiu este ca sunt fericita, multumita si senina. Mi-am gasit un rost si m-am linistit. De cele mai multe ori, simt teama la gandul ca as putea schimba ceva si observ ca-s refractara sa orice prezenta ce-mi tulbura aceasta liniste. Simt insa uneori si nevoia de putina schimbare, intr-o oarecare masura m-ar bucura un suflu nou....insa nu destul incat sa imi pericliteze linistea si pacea. Asa ca, indiferent de tentatii si oferte, pentru moment ma simt prea bine asa. Sa fie oare calmul dinaintea furtunii? Nu stiu si nici nu-mi pasa. E bine si ma rezum la a trai acest bine.
De curand am trait un eveniment care m-a tulburat enorm. Ai mei au fost despartiti si tata a trait multi ani cu o femeie. Femeie pe care am ajuns sa o cunosc si sa o apreciez. O luptatoare. O femeie deosebita. Chiar daca tata nu mai e, am tinut legatura cu ea. Si acum o saptamana a trecut prin cele mai negre momente din viata ei. Si-a ingropat baiatul. Mihai, sau Bob cum ii spuneau prietenii, avea 31 ani. Nici pe departe perfect, dar un baiat deosebit. Nu l-am cunoscut atat cat mi-as dori acum. A fost ratiunea vietii mamei lui si motivatia perpetua de a merge mereu inainte, de a-si testa limitele si de a le depasi. Si i-a fost smuls cu brutalitate si nedreptate exact cand spera sa-l vada faurindu-si propriul rost in viata. Pe mine m-a durut enorm pentru ea..... si inca ma doare tare. Ma gandesc cu infrigurare si ma rog sa aiba puterea de a merge mereu inainte. Se spune in popor "sa te fereasca sfantul sa-ti dea Dnezeu cat poti duce" si mare dreptate e in vorba asta. Sa ne fereasca pe toti. E ca si cand s-ar termina aerul si tu ar trebui totusi sa respiri. Prietenii i-au dorit lui Bob sa "ride with the wind".........frumos si poetic. Eu l-am rugat sa mai ramana, ca un inger pazitor, langa mama lui, pana acesta va gasi calea si puterea de a merge inainte. Si sper din tot sufletul sa ma fi auzit.