Ma acuza prietenii ca scriu cam rar....asta e, am o viata plina. Cel mai bun semn ca ai ce face este cand nu ai timp de net :)

Si viata mea s-a complicat enorm in ultima vreme - furtuna totala...ce mai...uragan in toata regula. Incet incet trece insa si simt valurile din ce in ce mai mici...in curand se asterne linistea si pacea. Ce ciudat sa vad ca sentimentele se pot schimba asa repede incat sa nu te poti obisnui cu schimbarea. Cand iubesti ai impresia ca nu vei mai simti nicicand altfel; insa momentul in care realizezi ca nu mai iubesti de fapt vine asa de repede si te ia prin surprindere mereu. Si parca si orgoliul iti zice "nu-i corect, nu e asa de simplu"! Dar chiar asa e, simplu....trebuie doar sa accepti ce simti; odata rezolvata treaba asta, iti este foarte clar sa stii ce vrei sa faci si ce e mai bine pt tine. Asa ca, acum fac ordine in viata si in ganduri si ma pregatesc pentru ce va veni....un bebe e mereu un motiv de schimbari si adaptari. Nici nu m-am obisnuit cu ideea si vad ca timpul nu iarta...trece uneori prea repede alteori prea greu si vrei-nu-vrei te lasa in urma cu ganduri, idei si experiente. A ramas tristetea unei relatii esuate si mahnirea intensa de a nu fi ales si cantarit mai bine inainte de o relatie, dar am scuza universala cu femeia indragostita (eu cel putin asa imi spun cand sunt indulgenta cu mine). Si scara mea de valori s-a dezechilibrat cand am realizat cu cine traiam si cat de putin respect am dovedit fata de mine in ultimul timp, de dragul unor iluzii ca : sinceritatea, iubirea, respectul. Iluzii sunt, exista numai pt o clipa in timp si gata...duse pe apa sambetei. Spunea fostul meu intr-o conversatie "eu nu mint, eu doar ascund adevarul" si pt un moment am crezut ca glumeste. Adevarul este ca minte si indiferent cum iti place sa-i spui, tot minciuna este. Si ma gandeam la mine, cand si cum am mintit. Si am realizat ca nu prea mint si nici nu ascund adevarul; si ca urasc minciuna. La fel cum nu imi doresc sa traiesc printre mincinosi si ipocriti...si uite asa am ajuns sa realizez ca de fapt nu mai iubesc. Nu a fost asa de greu de fapt, doar ca societatea ne dreseaza de mici si ne spune ce ar trebui sa simtim, cum sa ne comportam si ce sa credem. O chestie mai nasoala nici ca exista decat societatea! La dracu cu ea si cu ceea ce e bine. Cred ca adevarul se ascunde in sufletele calde si el va birui mereu peste minciuna. Si asta ma face sa merg mai departe si sa fac abstractie de ideea de a aduce pe lume un copil pe care in mod sigur exista persoane pe care nu si-l doresc. Insa acest copil este un adevar si nu a fost conceput din minciuna (sunt persoane care m-ar contrazice, drept sa spun, dar eu am constiinta curata) si el va fi adevarul meu in viata si dovada palpabila ca am iubit (inocent si naiv, e adevarat). Daca voi mai iubi? Poate iubesc si acum fara sa-mi dau seama....poate am ajuns cumva sa ma iubesc pe mine in aceeasi masura ca si pe ceilalti. Iubire adevarata cu un barbat? Ei, aceasta este ca mos craciun - exista in masura in care crezi si pentru moment credinta mi-e un pic zdruncinata; dar cine stie? atunci cand te astepti mai putin iti trimite viata un mesager ;)