long time no write :)

Heyyy...n-am mai scris de mult. Dar n-am uitat de blog. Uneori, cand simt ca viata ma apasa si nu ma lasa sa respir, imi amintesc de locul meu secret, unde totul e posibil si unde libertatea nu are limite. A fost un an plin, dar ma mandresc cu realizari frumoase. Se apropie prima aniversare a lui Tudor si la sfarsitul unui an intreg petrecut cu el pot spune cu sinceritate ca este cel mai deosebit lucru pe care l-am trait. Nu pot descrie in cuvinte placerea nesfarsita de a sta langa un mic miracol. Un inger cuminte si frumos, fara de care viata mea ar fi fost fada si anosta, fara de sens si inteles. Iubirea lui imi da aripi (nu-s fan Redbull sa stiti :)) dar asa e) si simt ca uitandu-ma la el stiu ca sunt capabila de orice. Am progresat si cu casa foarte bine, acum avem garduri, gratar, casutza de pisici, mobila de dormitor si baie, in curand si bucataria pe care am visat-o mereu. Am reluat si scoala si chiar daca e mai greu la inceput, usor-usor ma dezmortesc. Am avut anul asta si un nr record de pui de pisica.....mai am cativa care inca nu sunt gata sa plece la casele lor, insa a fost un an plin de iubire si de noi inceputuri! Casa mea este vie, musteste de viata si de oameni frumosi....este o casa frumoasa si calda, unde fiecare are locul lui dar nimeni nu e singur. Ma simt extraordinar de bine in ea si simt ca infloresc lucrand la ea. In curand Tudor va incepe sa mearga singur si va putea sa o descopere pas cu pas. Sunt contracronometru incercand sa o termin pentru el, sper sa am placerea asta. Este inconjurat de oameni frumosi, de prieteni calzi si iubitori, de suflete curate. Si el infloreste pe zi ce trece. Uneori ma simt straina de mine insumi, m-am schimbat si nu stiu cum sa inteleg aceste schimbari.....sa fiu melancolica gandindu-ma la vechea eu? sau sa fiu mandra de schimbarile produse? habar n-am. Ce stiu este ca sunt fericita, multumita si senina. Mi-am gasit un rost si m-am linistit. De cele mai multe ori, simt teama la gandul ca as putea schimba ceva si observ ca-s refractara sa orice prezenta ce-mi tulbura aceasta liniste. Simt insa uneori si nevoia de putina schimbare, intr-o oarecare masura m-ar bucura un suflu nou....insa nu destul incat sa imi pericliteze linistea si pacea. Asa ca, indiferent de tentatii si oferte, pentru moment ma simt prea bine asa. Sa fie oare calmul dinaintea furtunii? Nu stiu si nici nu-mi pasa. E bine si ma rezum la a trai acest bine.
De curand am trait un eveniment care m-a tulburat enorm. Ai mei au fost despartiti si tata a trait multi ani cu o femeie. Femeie pe care am ajuns sa o cunosc si sa o apreciez. O luptatoare. O femeie deosebita. Chiar daca tata nu mai e, am tinut legatura cu ea. Si acum o saptamana a trecut prin cele mai negre momente din viata ei. Si-a ingropat baiatul. Mihai, sau Bob cum ii spuneau prietenii, avea 31 ani. Nici pe departe perfect, dar un baiat deosebit. Nu l-am cunoscut atat cat mi-as dori acum. A fost ratiunea vietii mamei lui si motivatia perpetua de a merge mereu inainte, de a-si testa limitele si de a le depasi. Si i-a fost smuls cu brutalitate si nedreptate exact cand spera sa-l vada faurindu-si propriul rost in viata. Pe mine m-a durut enorm pentru ea..... si inca ma doare tare. Ma gandesc cu infrigurare si ma rog sa aiba puterea de a merge mereu inainte. Se spune in popor "sa te fereasca sfantul sa-ti dea Dnezeu cat poti duce" si mare dreptate e in vorba asta. Sa ne fereasca pe toti. E ca si cand s-ar termina aerul si tu ar trebui totusi sa respiri. Prietenii i-au dorit lui Bob sa "ride with the wind".........frumos si poetic. Eu l-am rugat sa mai ramana, ca un inger pazitor, langa mama lui, pana acesta va gasi calea si puterea de a merge inainte. Si sper din tot sufletul sa ma fi auzit.