http://www.youtube.com/watch?v=wVyggTKDcOE&feature=BFa&list=PLI4573ffthj_-Dw29uxOBhXYohaUUWfMv

Nu sunt credincioasa si nici preamergatoare la biserica. Cred doar in dumnezeu. Nu ma impresioneaza decat rareori preotii si icoanele. Dar cateodata, seara, imi spun si eu rugaciunea. Uneori o spun impreuna cu fi-miu. El rosteste mai incet si mai pocit, dar la fel de sigur si sincer. Asta seara a adormit inainte de a ma gandi eu sa ma rog. Si, pentru o secunda, m-am concentrat mai mult pe versuri decat pe muzica. Adica n-am mai fost atenta sa repete dupa mine si pur si simplu am rostit. Si m-am cutremurat. Rostim cu usurinta “faca-se voia ta, vina imparatia ta” atunci cand stim ca e mai comod sa facem voia noastra si sa alegem imparatia noastra. Ca e mai simplu sa fugim, sa ne prefacem ca nu existam. Si uite asa ajungem sa ne rugam degeaba. Pai imparatia lui dumnezeu nu se refera la iubire? Si noi nu ne iubim pe noi insine? Hilar si trist. E un fel de faca-se voia ta numai daca e la fel cu a mea. Si vie imparatia ta ca e tot ca mine. Sunt adevaruri pe care nu le poti ignora in viata. Aud des “cum o vrea dumnezeu”, insa se poate traduce “sa fie cum vrem noi”. Iarasi trist. Trist pentru ca ajungem sa calcam iubirea in picioare, sa ne stergem pe ghete cu sinceritatea si sa ne batem joc de adevar. Am multi prieteni. Sunt sinceri. Asta este motivul pentru care ii iubesc. Unii vor sa-mi bage mintile in cap, altii sunt sigura ca vor sa ma invete de bine. Toti imi doresc binele si vor sa ma vada zambind. Le multumesc din suflet. Dar mintile nu tin loc de suflet si nici zambetul nu tine loc de fericire. Am ajuns sa ma indoiesc sincer de posibilitatea de a fi fericit in lumea asta; cel putin daca te duce capul. Adevarat spus “fericiti cei saraci cu duhul”. Si prefer mereu, ma incapatanez cu masochism sa prefer bogata cu duhul si fericita in profunda mea nefericire. Ma contrazic? Ce ziceti, nu mai intelegeti nimic?!? Uooof, cum sa explic? Asta seara, desi nu-s melancolica, am rostit o simpla rugaciune si am simtit un adevar. Si m-am cutremurat. Asa ca sper sa imi iarte mie greselile mele si sa se faca voia lui. Pentru ca, oricat de putin m-as iubi pe mine insami, exista un singur lucru pe care-l iubesc cu adevarat. Si ii multumesc ca, desi m-a trimis in pustiu si am incercat cu varful degetelor si simturilor iadul, credinta mea a ramas mai puternica si mai hotarata ca niciodata. Si chiar de trebuie sa renunti in viata la lucrurile pe care nu le-ai avut cu adevarat niciodata, trebuie mereu sa crezi ca o usa inchisa deschide alta si un sut in fund e un pas inainte. Doar ca-s un pic confuza si nu stiu, de data asta, de care parte a bocancului ma aflu. 

http://www.youtube.com/watch?v=vIwICDXpi_M&feature=autoplay&list=LLQmxDx8nMDMTUC1OvKhrpgQ&playnext=1

Sunt trista

Sunt trista pentru ca nu pot vorbi; nu pot sa scot pe gura sufletul si sa-l asez frumos ambalat pe o tava saracacioasa tocmai cui trebuie. Zambesc trist si dau like-uri pe facebook. Ma ocup cu nimic din ce ar trebui. Nu-mi gasesc locul in ultiml timp. Nu ma regasesc. Nu pot sa dau ochii cu realitatea, mai ales ca am evitat-o asa de mult si am ales fumul mintii, inimii si al inchipuirii. Observ cu tristete ca nu-mi pot depasi conditia de femeie si ca vreau cu disperare sa cred in cai verzi pe pereti. Ma donez mult prea usor si mult prea putin subtil si asta nu ca n-as sti ce valorez, stiu foarte bine, ci doar pentru ca motorul meu a fost mereu iubirea. Cand motorul nu merge ma ingrop in mine, in mintea mea si in dorinta mea de a-i face macar pe altii sa se simta un pic mai bine. Cand reusesc. Dar azi m-am simtit obosita, trista si straina. De mine, de noi, de locul meu. M-am pierdut in mintea mea nemiloasa, m-am lasat infasurata intr-o realitate care nu stiu daca e a mea sau nu. Ma vad uitandu-ma la un film mut si realizad doar la sfarsit ca e al meu, ca ma uit cu ochi straini. O singura constanta am avut mereu. Simt ca o pierd. N-am fost niciodata depresiva, sper sa nu cunosc asta, dar imi spune mie ceva ca depresia poate capata o forma ciudata la mine. Si ma zbat sa nu fie asa; ma mint, ma insel, ma ascund. Cat am sa mai reusesc? Imi cunosc starile si ma observ destul de bine - doar fac asta de mult timp fara succes :) Stau pe marginea unui vid, ma agat cu disperare de imaginea ultimului vis frumos. Nu stiu ce astept si nici ce vreau - sa ma trag inapoi intr-o minciuna, sa ma arunc....nu pot si nu-mi vine sa fac nici una nici alta. Si simt cum ticaie secundele limitate pe care le pot petrece aici si ma uit in sus, la cer, dar nu mai astept nimic. Alegerea n-a fost niciodata la altcineva, indiferent de ce-as fi putut sa ma mint. Alegerea mereu a fost a mea si ajung trist sa concluzionez ca nu exista nimic, oamenii nu simt, sunt goi, nu sunt capabili sa dea nimic, sa ofere ceva adevarat. Ofera numai ce le ramane, ce e intradevar important pentru ei nu e pentru nimeni altcineva chiar daca nu valoreaza nimic in sine; ca sa aiba valoare trebuie sa fie in doi. Si stau asa, cu inima bine protejata si infofolita, intr-un fotoliu si simt disperarea. O gusta si o transpira prin toti porii, se invelesc in ea ca intr-o mantie. Ajung sa o confunde cu un zid de aparare si sa se simta bine in vid. Greu ii misti, batalii grozave duci sa le oferi un moment de simtire. Pacat doar ca asta te consuma in asa hal ca te regasesti foarte gol si in pustiu si nu sti daca vei mai fi la fel vreodata. Vidul inghite. Tot. Si pana sa-ti dai seama, foamea de traire e asa de mare ca te sufoci, scancesti ca un copil si vrei dintr-o data tot. Si realizezi ca nu mai are rost singur. Ca biletul de loto s-a prescris, ca ai ucis doar din lasitate, din comoditate si din ipocrizie ceea ce te reprezinta. Si ce faci? Daca esti puternic te prefaci intr-un zid si mergi demn pana la final - daca o exista, ca doar nu stie ce e dupa ce treci hotarul lumii asteia. Sau cauti cu disperare ce nu mai poti gasi, tragi in piept vid tot sperand la o gura de aer. Ironic? Nici pe departe. Trist. Si de aia sunt trista. Ca-mi furi mie totul ca sa ai nimic.

Spring is in the ....air??

O fi astenie de primavara? Sau doar eu simt ca lucrurile din viata uneori o iau razna rau de tot? Ma tot intrebam zilele trecute ce lectie incearca sa-mi dea viata de ma aduce repetat in acelasi punct? Adica, pe scurt....povestea e asa : girl meets guy; he seems nice. Girl is heart broken and thinks he’s too nice to be trated badly. They become friends. And, after some time – days, months, years – someting happens. Then he breaks her heart.  Si eu nu reusesc sa ma invat minte deloc. Singura concluzie la care am ajuns, cu greu....si nici de asta nu-s sigura ca e ceea ce ar trebui sa invat : baiatul nu e asa de “nice” precum credeam. Ei, to make a short story long, life is not easy to get. So, until next time, I have to get over it! 

Jocul de-a viata si de-a iubirea este spumos, frumos si dureros. Traim intr-o lume plina de ipocrizie, de idei preconcepute, o lume in care ne indoctrinam copii fara sa vrem, in care traim fara sa traim de fapt. O lume in care iubim ipocrit si in care ne prefacem ca ne doare. O lume in care ne e frica sa iubim, sa simtim si sa traim. Frica de respingere, de esec, de noi insine si de celalalt este mascata sub diverse denumiri, explicatii si scuze. Fie suntem prea lasi sa dezamagim persoanele pe care nu le putem face fericite, fie prea curajosi sa cedam in fata a ceea ce numim crunta realitate si gasim metode si explicatii logice pentru a anihila ce simtim cu adevarat. Pana si iubirea a ajuns ipocrita. Ne furam singuri caciula de frica sa nu ne ramana mica. Ne e frica sa-i lasam pe ceilalti sa ne cunoasca asa cum suntem, doar de dragul lor si din cauza lor. Si in putinele momente cand ii lasam pe ceilalti sa patrunda in carapacea bine si atent faurita avem impresia ca oamenii profita de noi si ca urmaresc de fapt ceva. Cred ca de fapt ne e frica de uratenia din noi, de latura cea urita a oricarui om; acea latura care implicit si impersonal raneste, minte si insala. De dragul ipocriziei, ca altfel nu s-ar putea. Ne e frica sa fim frumosi, sa gandim si sa simtim. Ne e frica sa folosim lucrul cel mai de pret ce ne-a fost dat in viata asta searabada si ipocrita. Singurul lucru unde minciuna, ura, deznadejdea si ipocrizia nu au loc si valoare. Si e trist, pentru ca o data ce am realizat acest lucru, speranta din cutia Pandorei ramane doar un vis, o adiere mult prea diafana si inutila. Si realizam ca nu mai stim cum sa traim. Si ca nimic nu ne mai bucura, nu ne mai misca si nu ne trezeste interesul. Muzica, poezia si dansul nu ne mai spun nimic, nu mai exista nici urma de emotie si de traire in jalnica existenta pe acest pamant. Si ar trebui sa ajungem la concluzia ca traim singuri pentru ca asa alegem. Ca ne inconjuram de oameni multi si spumosi pentru ca umple linistea din capul nostru, ca ne retragem in problemele altora pentru a nu le gandi pe ale noastre si ca, mai devreme sau mai tarziu, ajungem prea devreme si prea obositi pentru a mai reusi sa repunem in functiune motorul intern care ar trebui sa ne duca pe drumul spre implinire si fericire. Cred ca dumnezeu exista doar ca si bucata din noi care sa faca ceea ce noi nu putem; si anume sa exista o singura bucatica din noi care sa provoace scurtul care sa porneasca singur motorul inimii noastre; sau, mai simplu, este acea parte din noi care, bine ascunsa in strafundurile fiintei noastre, refuza cu incapatanare existenta searbada, inutila si lipsita de inteles pe care alegem sa o ducem. Parte pe care o numim cu atata usurare naivitate, indragosteala prosteasca, mancarime in cur si alte cate denumiri ne vin pe moment disperati de a gasi o cale sa anihilam din start orice simtamant. Trist! Trist sa traim asa si printre oameni tristi. Ce mai ramane de zis? Salveaza-ne Doamne?!?

Nu stiu

Si cate nopti sa mai astept

Sa vii ca sa te strang la piept

Cate randuri trebuie sa mai scriu

Si cate cuvantari sa fac deodata

Sa ma primesti pe toata?

Si cate vorbe dulci sa iti soptesc

Si cate doruri insingurate

Si cate asternuturi sa mai perpelesc

Sa le-ntelegi pe toate?

Si cate visuri sa ucid

Ce clipe triste vantul sa mai duca

Ce versuri triste sa mai scriu

Ca sa-ntelegi naluca?

Ce sarutari sa mai cersesc

Si cate nopti sa te visez

Si ce copil la piept sa cresc

Ca frica sa-ti instrainez?

Ce basme vrei sa inventez

Ce melodii sa mai traiesc

Cate dorinti sa infranez

Ca tu sa crezi ca te iubesc?

Inima batrana

La fel cum fericirea pe-o lacrima apare
Asa si despartirea prea repede dispare
Cum sufletul pierdut prea fin se pierde-n zare
Iubirea pe o raza de-ndata reapare

Asa cum sentimente se sting tacute-n zori
Precum iluziile noastre se pierd ades in nori
Si viata ce in fata frumoasa se asterne
Tihnit si linistit o poti vedea din perne

Un zambet si o floare iti fac o zi frumoasa
Un strigat de durere ce-n tihna nu te lasa
Un zbor tacut de aripi ce lin se pierde-n noapte
O imbratisare dulce si-o boare ca de soapte

Asa te pierzi adesea incet cuprins de soarta
Si te gasesti cu greu trecand de-o poarta
Incet si simplu tu te intrebi deodata
La ce bun ai simtirea cand nu mai crezi in soarta?

Iubire

Iubitu-te-am taciune
Ce m-ai facut sa ard
Sa mor cu pasiune
Pe-un rug de crengi de brad

Iubitu-te-am cutite
Ce m-ai taiat adanc
Din rana mea se scurge
Ce-o noua zi aduce

Iubitu-te-am licoare
Ce m-ai inveninat
Prin simpla-mi sugrumare
Un zbor ai retezat

Iubitu-te-am iubite
Si-n schimbul lor ti-am dat
Frumoase simtaminte
Cu care ai plecat.

Speranta copilareasca

O zi e-o fila noua
De scris in cartea mea
De petrecut in viata
Si-n tot ce va urma
Efecte si defecte
Ce-n mana am sa tin
Durere si iubire
Putere si destin
Pe toate astepta-voi
Asa precum ma stiu
La toate inchina-voi
O cupa cu venin
Si dulcea mea simtire
Copila si naluca
Prea trista ca iubire
Prea buna ca sa duca
Un vis desert in van
Prea simpla ca sa vina
Tot asteptand in van
O raza de lumina.

Heihei

Copil uitat de viata
Traind al tau calvar
Tu ochii clar deschide-i
Si ai sa vezi prea clar

Tu tinere iubirea
E-n tine nu aiurea
De ca'ti cu nesimtirea
A altora voirea
Uita-vei sentimentul
Cel nobil si cel pur
Si pierde-vei devotamentul
Unui pitic mai dur

Lipsita e privirea
De buni si magi luceferi
Si trista-i amintirea
Pe care vrei s-o depeni

Simtirea cea mai pura
Ce Domnul a lasat
Nu poti sa scoti pe gura
De-i fapt adevarat.