Jocul de-a viata si de-a iubirea este spumos, frumos si dureros. Traim intr-o lume plina de ipocrizie, de idei preconcepute, o lume in care ne indoctrinam copii fara sa vrem, in care traim fara sa traim de fapt. O lume in care iubim ipocrit si in care ne prefacem ca ne doare. O lume in care ne e frica sa iubim, sa simtim si sa traim. Frica de respingere, de esec, de noi insine si de celalalt este mascata sub diverse denumiri, explicatii si scuze. Fie suntem prea lasi sa dezamagim persoanele pe care nu le putem face fericite, fie prea curajosi sa cedam in fata a ceea ce numim crunta realitate si gasim metode si explicatii logice pentru a anihila ce simtim cu adevarat. Pana si iubirea a ajuns ipocrita. Ne furam singuri caciula de frica sa nu ne ramana mica. Ne e frica sa-i lasam pe ceilalti sa ne cunoasca asa cum suntem, doar de dragul lor si din cauza lor. Si in putinele momente cand ii lasam pe ceilalti sa patrunda in carapacea bine si atent faurita avem impresia ca oamenii profita de noi si ca urmaresc de fapt ceva. Cred ca de fapt ne e frica de uratenia din noi, de latura cea urita a oricarui om; acea latura care implicit si impersonal raneste, minte si insala. De dragul ipocriziei, ca altfel nu s-ar putea. Ne e frica sa fim frumosi, sa gandim si sa simtim. Ne e frica sa folosim lucrul cel mai de pret ce ne-a fost dat in viata asta searabada si ipocrita. Singurul lucru unde minciuna, ura, deznadejdea si ipocrizia nu au loc si valoare. Si e trist, pentru ca o data ce am realizat acest lucru, speranta din cutia Pandorei ramane doar un vis, o adiere mult prea diafana si inutila. Si realizam ca nu mai stim cum sa traim. Si ca nimic nu ne mai bucura, nu ne mai misca si nu ne trezeste interesul. Muzica, poezia si dansul nu ne mai spun nimic, nu mai exista nici urma de emotie si de traire in jalnica existenta pe acest pamant. Si ar trebui sa ajungem la concluzia ca traim singuri pentru ca asa alegem. Ca ne inconjuram de oameni multi si spumosi pentru ca umple linistea din capul nostru, ca ne retragem in problemele altora pentru a nu le gandi pe ale noastre si ca, mai devreme sau mai tarziu, ajungem prea devreme si prea obositi pentru a mai reusi sa repunem in functiune motorul intern care ar trebui sa ne duca pe drumul spre implinire si fericire. Cred ca dumnezeu exista doar ca si bucata din noi care sa faca ceea ce noi nu putem; si anume sa exista o singura bucatica din noi care sa provoace scurtul care sa porneasca singur motorul inimii noastre; sau, mai simplu, este acea parte din noi care, bine ascunsa in strafundurile fiintei noastre, refuza cu incapatanare existenta searbada, inutila si lipsita de inteles pe care alegem sa o ducem. Parte pe care o numim cu atata usurare naivitate, indragosteala prosteasca, mancarime in cur si alte cate denumiri ne vin pe moment disperati de a gasi o cale sa anihilam din start orice simtamant. Trist! Trist sa traim asa si printre oameni tristi. Ce mai ramane de zis? Salveaza-ne Doamne?!?