Sunt trista

Sunt trista pentru ca nu pot vorbi; nu pot sa scot pe gura sufletul si sa-l asez frumos ambalat pe o tava saracacioasa tocmai cui trebuie. Zambesc trist si dau like-uri pe facebook. Ma ocup cu nimic din ce ar trebui. Nu-mi gasesc locul in ultiml timp. Nu ma regasesc. Nu pot sa dau ochii cu realitatea, mai ales ca am evitat-o asa de mult si am ales fumul mintii, inimii si al inchipuirii. Observ cu tristete ca nu-mi pot depasi conditia de femeie si ca vreau cu disperare sa cred in cai verzi pe pereti. Ma donez mult prea usor si mult prea putin subtil si asta nu ca n-as sti ce valorez, stiu foarte bine, ci doar pentru ca motorul meu a fost mereu iubirea. Cand motorul nu merge ma ingrop in mine, in mintea mea si in dorinta mea de a-i face macar pe altii sa se simta un pic mai bine. Cand reusesc. Dar azi m-am simtit obosita, trista si straina. De mine, de noi, de locul meu. M-am pierdut in mintea mea nemiloasa, m-am lasat infasurata intr-o realitate care nu stiu daca e a mea sau nu. Ma vad uitandu-ma la un film mut si realizad doar la sfarsit ca e al meu, ca ma uit cu ochi straini. O singura constanta am avut mereu. Simt ca o pierd. N-am fost niciodata depresiva, sper sa nu cunosc asta, dar imi spune mie ceva ca depresia poate capata o forma ciudata la mine. Si ma zbat sa nu fie asa; ma mint, ma insel, ma ascund. Cat am sa mai reusesc? Imi cunosc starile si ma observ destul de bine - doar fac asta de mult timp fara succes :) Stau pe marginea unui vid, ma agat cu disperare de imaginea ultimului vis frumos. Nu stiu ce astept si nici ce vreau - sa ma trag inapoi intr-o minciuna, sa ma arunc....nu pot si nu-mi vine sa fac nici una nici alta. Si simt cum ticaie secundele limitate pe care le pot petrece aici si ma uit in sus, la cer, dar nu mai astept nimic. Alegerea n-a fost niciodata la altcineva, indiferent de ce-as fi putut sa ma mint. Alegerea mereu a fost a mea si ajung trist sa concluzionez ca nu exista nimic, oamenii nu simt, sunt goi, nu sunt capabili sa dea nimic, sa ofere ceva adevarat. Ofera numai ce le ramane, ce e intradevar important pentru ei nu e pentru nimeni altcineva chiar daca nu valoreaza nimic in sine; ca sa aiba valoare trebuie sa fie in doi. Si stau asa, cu inima bine protejata si infofolita, intr-un fotoliu si simt disperarea. O gusta si o transpira prin toti porii, se invelesc in ea ca intr-o mantie. Ajung sa o confunde cu un zid de aparare si sa se simta bine in vid. Greu ii misti, batalii grozave duci sa le oferi un moment de simtire. Pacat doar ca asta te consuma in asa hal ca te regasesti foarte gol si in pustiu si nu sti daca vei mai fi la fel vreodata. Vidul inghite. Tot. Si pana sa-ti dai seama, foamea de traire e asa de mare ca te sufoci, scancesti ca un copil si vrei dintr-o data tot. Si realizezi ca nu mai are rost singur. Ca biletul de loto s-a prescris, ca ai ucis doar din lasitate, din comoditate si din ipocrizie ceea ce te reprezinta. Si ce faci? Daca esti puternic te prefaci intr-un zid si mergi demn pana la final - daca o exista, ca doar nu stie ce e dupa ce treci hotarul lumii asteia. Sau cauti cu disperare ce nu mai poti gasi, tragi in piept vid tot sperand la o gura de aer. Ironic? Nici pe departe. Trist. Si de aia sunt trista. Ca-mi furi mie totul ca sa ai nimic.